pregătit pentru ploaie

În rucsac nu aveam decât câteva boarfe. Știam că îmi va fi frig deasupra oceanului, așa că m-am pregătit cum se cuvine. Rătăceam printre magazinele cu produse atrăgătoare, cu ochii încâlciți de somn căutând panouri de informare pentru zborurile care urmau să fie efectuate. Oboseala lăsase urme adânci și totul nu părea decât un vis. În general, ori de câte ori ajungi în Amsterdam, ai tendința de a căuta câmpurile țesute de lalele. Ai senzația nevinovată că vei fi furat de frumusețea lor și aștepți să urce culorile pe tine, dar nu dai decât de fețe necunoscute pe care s-ar putea să nu le mai întâlnești niciodată.

Ca să ajung la poarta de unde luam avionul, trebuia să traversez o secție unde ne verificau pașapoartele. După ce am stat 34 de minute la coadă, mi-am dat seama că mi s-a spus ceva mai devreme că nu stau bine unde stau. Dar în aeroport sau în gară nu te plictisești niciodată dacă stai la coadă. Nu dai greș cu nimic numai dacă nu scapi zborul, iar eu, cum mai aveam 4 ore, îmi permiteam să savurez socializând cu lume necunoscută, împrăștiind zâmbete calde. Îmi place să vorbesc cu oamenii în aeroport. Mi se par foarte sinceri și cu oricine nu ai vorbi, riști să dai de povești de viață foarte interesante.

Cetățean UE fiind, am trecut foarte repede, salutându-mă din mers cu oficialul olandez, care de altfel, a făcut-o foarte rece. Mă durea cumplit spatele, căutam wireless să-mi țin oamenii dragi la curent cu tot ce se întâmplă și mi se părea infernal de lung drumul către un loc cât mai primitor. Printre străini e foarte greu să găsești așa ceva. Am intrat într-un magazin Sephora să-mi călesc nările un pic, am trecut pe lângă un Apple Store și un Starbucks, iar la final m-am oprit lângă un McDonalds. Sunt dur, dar recunosc că-mi place să-i văd pe oamenii ăia cum lucrează și le zâmbesc mereu. Îmi vine să-i îmbrățișez și să-i susțin în tot ceea ce fac și să le mulțumesc (îndemnându-i să plece) – lucruri de care eu am avut atâta nevoie acum doi ani și pe care nimeni nu mi l-a dat. Un zâmbet, un thank you dezamăgitor pentru ei că nu am cumpărat nimic și când să mă întorc să plec, m-am lovit de chinezul care a adormit cu capul pe umărul meu când am plecat din Budapesta. Sau poate nu era el, cine știe, mică e lumea.

Am găsit oarecum un spațiu cu prize și scaune. M-am gândit că e un spațiu destinat musulmanilor, pentru că erau numai arăboaice îmbrobodite peste tot și s-au uitat ciudat când am apărut eu, deși nu știu ce mai poate fi ciudat într-un aeroport. Am vrut să mă întind pe scaun, dar erau foarte tari (mi-am adus aminte cu drag de scaunele din trenurile CFR, care-s o binecuvântare), așa că m-am decis să mă întind pe jos. După 5 minute m-a trezit o tanti care nu prea știa engleză și care m-a rugat în franceză să-i setez wireless-ul la ipad. Și să o loghez pe yahoo messenger. Își dorea să vorbească cu rudele din Maroc.

Nu am reușit să dorm prea mult pentru că imediat a venit ceva gen de observator pe spațiul respectiv care încerca să-mi explice în limba femeilor de acolo că nu am voie să stau (bine, m-am prins din prima că nu am voie, dar oboseala acumulată după 25 de ore de nesomn mă forța să o fac pe prostul). Era un spațiu destinat persoanelor obeze. În timp ce asta mi se tot explica, tanti cu ipad-ul a fost luată de către un angajat al aeroportului cu un car electric. Mi-aș fi dorit și eu să fi beneficiat de așa tratament, dar nu eram suficient de fat.

Am plecat dezamăgit cu ochii căzuți în gură. Mi-e greu să descriu în cuvinte cum îmi mai mișcam pașii, iar dacă doriți să mă înțelegeți, nu dormiți 25 de ore, după care veniți să citiți aceste rânduri. M-am furișat în business lounge. M-am mirat cum am reușit, iar când am dat de atmosfera de acolo am zis că plec doar dacă mă bat! Muzică clasică, liniște, oameni dormind, wireless, canapele de piele. Un vis! Dar nu am stat mult nici acolo, mă durea spatele de la canapele. Nu înțeleg luxul care îți creează discomfort…

M-am oprit sub un perete. Mi-am pus rucsacul sub cap și am închis ochii. Nu știu dacă din cauza oboselii, dar a fost prima dată când m-am simțit cu adevărat bine. Răceala podelii îmi intra în coaste. Lumea alerga gălăgioasă de ici dincolo. Mirosea a cafea și prăjituri. Mi s-a făcut dor de mama și am început să plâng prin somn. Îmi era dor de plăcintele ei și eram trist că 4 luni trebuia să uit de ele. Mă simțeam oarecum împlinit. Nu în fiecare zi dormi sub un perete într-un aeroport. De fapt, mă simt împlinit de fiecare dată când visele devin realitate.

Alarma m-a zguduit cumplit. Îmi urăsc ceasul când mă trezește în momente în care încă mi-e sete de somn. Mi-am luat lucrurile și m-am apropiat de geam. Îmi căutam zmeul de fier care avea să mă ducă peste ocean. M-am îmbarcat, m-am așezat fericit ca un copil care și-a găsit locul în sala de teatru și am respirat profund.

În Amsterdam începuse să plouă.