Cultura este ceea ce rămâne în om când el a uitat tot. In noi ce a mai ramas?!

Inca din primul an de liceu imi faceam griji pentru viitoare facultate pe care o voi alege, desi eram intr-o ceata foarte densa in aceasta privinta. Nu vreau sa ma mai gindesc la criteriile pe care mi le-am stabilit atunci, dar cert este ca 2 dintre ele ramin valabile tot timpul – ceea ce alegi sa faci trebuie mai intii de toate sa iti placa si ceea ce faci trebuie sa iti ofere o baza de existenta dupa terminarea studiilor. Asa a fost, este si va fi. In privinta partii teoretice. In ceea ce priveste aspectul practic situatia este alta. Daca ar fi sa te tii forte pe punctul si ideea care ai ales-o, sanse mari de reusita nu prea exista si nu intotdeauna. Nu stiu cit de des functioneaza situatiile de compromis.

Spun astea cu gindul la listele de absolventi de licee care vin cu gindul de a fi admisi la o institutie de invatamint superior. Spun astea cu gindul la specializarile care sunt alese de viitorii studenti. Unele mai “fericite” , altele mai putin. Spun asa, deoarece, daca la unele facultati incepind cu admiterea si terminind cu… de fapt, pina ce pleaca viitorii bobocei de pe bancile facultatii, nu are unde cadea un ac, la altele bate vintul. La modul cel mai direct. Nu ma aventurez in prea multe exemple, dar am inceput toate aceste rinduri cu gindul la cultura, la arta…

Evident ca in aceste domenii nu au ce cauta decit cei cu talent, dorinta, seriozitate. Dar, exista un dar. Sunt multi care au talent, dar il pierd sau nici macar nu este descoperit. Nu sunt putini cei care au si dorinta, dar e suficient numai pe o clipa sa treci aceasta dorinta prin criteriile de care pomeneam mai sus (numai astea, nu si altele) si iti piere dorinta. Iar seriozitate… Pacat ca oamenii pe care o au, nu sunt pretuiti si nu li se raspunde cu aceeasi moneda.

Inca si acum traiesc cu impresiile pe care le-am avut la ultimul spectacol la care am fost. Dar sa nu credeti ca au fost multe spectacole, dar cele pe care am avut fericita ocazie sa le vad m-au lasat marcat pina in prezent. Am inteles ca teatrul e un proces foarte complex si, in pofida faptului ca odata imi dorisem sa merg pe aceasta cale, pe urma am inteles ca nu merit sa ajung pe tarimul artei, fiind si nepregatit, si nedemn… Acum ma intreb citi dintre noi merg la teatru, sa zicem, o data pe an. Sau cind au fost ultima data. M-ar interesa sa vad o statistica in acest sens, desi nu m-ar bucura foarte tare cifrele pe care as avea nefericirea sa le cunosc…

De aici si vine situatia in care se afla teatrele. Daca fotbalul este pentru suporteri, teatrul inseamna viata celor care il joaca si mai apoi spectacolul pentru cei mai multi sau mai putini prezenti in sala. Ma intreb, in situatia in care ne aflam, citi studenti se inroleaza in fiecare an pe bancile facultatii de teatru si citi din cei inrolati rezista? O intrebare trista cu un raspuns pe masura. Practic, a fost o dimensiune care a regresat in timp. De la fiecare an tot mai putini. Si e pacat. Pentru ca o data cu ei, se stinge si cultura (daca) pe care o mai avem. Pentru simplul fapt… Cultura este o lupta zilnica, dar pe care nu o ducem cu autoritatile, cu actorii (ei isi fac bine treaba) sau cu oricine pe care gasim ca pretext sa ne absolvim de vina, pentru ca lupta asta o ducem cu noi insine.

De la noi pornesc toate. In noi toate se termina. Noi, cei fara de cultura…

P.S. Sau poate “cu”, dar, ca unor lasi, ne este rusine sa o aratam?!